Daca tot sunt eu emo, poate reusesc sa va fac si pe voi :P

Am vorbit cu bunica mea. Bunica mea care nu are Alzheimer. Dar are alte boli. Cam multe. Si in plus are grija de bunicul meu care are Alzheimer si face pe el.
Bunica mea mi-a zis ca e urata batranetea, ca si in tinerete te mai dor chestii, dar in tinerete te lupti si privesti altfel la ziua de maine. Ca in tinerete crezi ca iti mai poate aduce si altceva. Dar ca si acum, la batranete, spera ca daca vine vara si iese soarele se mai potolesc macar durerile de oase.
Ma gandeam in clipa...in clipele alea...e ceva mai mult decat mila. Mai mult decat durere ca iti vezi bunicii asa. Ma gandeam: "cum pot ei sa continue sa lupte?" De fapt cred ca e simplu. Bunica continua sa lupte pt ca nu vrea sa ni-l lase pe bunicul pe cap. Sunt convinsa ca la cateva luni dupa ce va muri el, va muri si ea. E ca o certitudine. Asta, bineinteles, daca nu moare de oboseala si extenuare inainte. I-a iesit la analize ca e pur si simplu nemancata. Subnutrita....


Bunica cealalta, alzheimerizata. E bunica care m-a crescut. Ii promiteam mereu ca din primul salariu o sa-i iau haine. Mergeam cu ea la coafor. Mergeam in parc. O iubeam nespus. Acum n-a mai ramas nimic din ea. Mi-e greu sa o vad pentru ca ma simt prost ca nu o pot iubi. Nu o pot mangaia. Nu pot intelege cum a putut ajunge asa. La inceputul bolii era pur si simplu rea. Din cauza bolii am aflat mai tarziu. Atunci m-am departat de ea si acum e ca o straina.
Sincer, oricat de urat si groaznic suna asta, ma gandesc mereu ca din cauza ei ai mei traiesc in stres, din cauza ei probabil ca multi ani de acum inainte ai mei nu vor mai avea un concediu ca lumea. De parca ar fi vina ei. Stiu ca nu e vina ei si totusi nu pot alunga gandurile astea. Cateodata nu pot intelege pur si simplu cum poate sa nu sufere dupa bunicul. Cum poti sa traiesti 56 de ani langa cineva si apoi sa uiti pur si simplu ca a existat. Cum o fi?
Bunicul alzheimerizat macar e docil si multumeste si apreciaza fiecare pahar cu apa. Si ne spune mereu ca viata e frumoasa asa cum e. Imi saruta mainele de cate ori ajung acolo, fara sa stie ca sunt nepoata lui, ci doar pt ca m-am dus la el.
Nu pot intelege cum tocmai bunica ce m-a crescut a ajuns rea si neajutorata. Probabil ca totusi isi da seama de neputinta ei de a-si aminti si asta o frustreaza si o inraieste...

Batranetea e cumplita. Alzheimerul e groaznic. Traiesc totusi cu gandul ca poate macar bolnavul e ok...macar unii. Macar cei ce nu sunt frustrati si rai...
Ma intreb care e mecanismul....care e mecanismul care te face sa zambesti cand stai in pat si faci pe tine si care e ala care te face sa fii rau cand copilul tau nu mai stie ce sa-ti faca, cand sotul tau era atat de bolnav si totusi avea atata rabdare cu tine....

Sper ca Alzheimerul sa dispara. Sper sa ii gaseasca cineva antidotul. Nu de alta, dar batranetea se pare ca poate fi destul de mizera si fara boala asta. Boala asta e prea mult..

Si acum, poate ca o imagine ma va ajuta sa imi pup bunica data viitoare cu mai multa convingere: